"Biserica Sf. Nicolae din New York doreste sa va invite la un simpozion pentru 25 ani de la sfintirea bisericii si 100 de ani de la nasterea Pr. Vasile Vasilachi. Simpozionul va fi la Columbia University, sambata 12 decembrie 2009, incepand cu ora 5.30 pm. Vor fi 12 vorbitori, expozitie de fotografii si icoane, un documentar, colinde romanesti si un mic buffet romanesc."

Avem placerea sa va prezentam doua dintre materiale prezentate la simpozionul tinut la Universitatea Columbia. Primul este filmul documentar care a fost proiectat in acea seara, iar al doilea este un montaj audio cu materiale de la d-na Dorina Zdroba, care a facut efortul sa mearga in satul Bobalna si sa intervieveze oameni care l-au cunoscut pe parintele Vasile Vasilachi si nu numai. Va multumim.

Daca doriti sa aveti DVD-ul cu filmul de mai sus, clic aici pentru a descarca folderul VIDEO_TS (545MB)

 

Descarcati de aici MP3-ul HQ (46.4MB)

Descarcati de aici video-ul (220.85MB)

La 6 Ianuarie 2003, a trecut la Domnul Parintele Arhimandrit Mitrofor dr. Vasile Vasilachi, vicarul Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane in America si Canada si preot paroh la biserica Sfantul Nicolae din New York. Desi in varsta de 93 de ani, Parintele Vasile se afla in acea zi in vizita pastorala, cu prilejul marii sarbatori crestine a Botezului Domnului.

Slujba prohodirii si inmormantarea au avut loc joi, 9 ianuarie, la New York, si au fost oficiate de I.P.S. dr. Nicolae Condrea, titularul Arhiepiscopiei, inconjurat de un sobor de preoti si diaconi. Nacut in 1909, în Idrici, com Rosesti, jud. Vaslui, în familie de preot. Studii la Seminarul din Husi (1921- 1929) si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1929- 1933), apoi la cea din Chisinau, unde a obtinut doctoratul. Calugarit la manastirea Neamt (6 sept. 1936), diacon si preot la catedrala mitropolitana din Iasi si director al Cancelariei eparhiale (1936-1940), secretar patriarhal (1940 - 1944), arhimandrit, predicator la catedrala patriarhala, un timp redactor al revistei “Biserica Ortodoxa Româna", staret al manastirii Antim (1944 - 1948), apoi la schitul Pocrov (1949 - 1959). Arestat în 1959 si condamnat la 8 ani închisoare, eliberat în 1964, a fost numit preot în Bobâlna, jud. Cluj (1964 - 1969). în 1969 a plecat în Statele Unite, unde a sIujit în parohiile: Southbridge-Massachusetts (1969- 1977), Detroit-Michigan (1977-1979), Windsor-Ontario în Canada (1979-1984) si la biserica ,,Sf. Nicolae" din New York (1984-2003); vicar al Arhiepiscopiei misionare ortodoxe Române din America.

In familia Protoiereului Gheorghe Vasilachi au fost cinci copii dintre care trei fii au imbracat haina preoteasca. Primul frate, Mihail, s-a stins din viata la putin timp dupa ce a iesit din inchisoarea Gherla. Celalalt, Arhimandritul Mitrofor Haralambie, care a fost si staret al Manastirii Cernica din Bucuresti si staret al Manastirii Neamt a murit in 1962, in inchisoarea Gherla. S-a imbolnavit de stomac si a fost "ciopartit" in detentie, dupa cum povesteste parintele Vasile, iar de la operatia asta i s-a tras sfarsitul. N-a mai apucat sa fie eliberat. Abia in 1970, osemintele i-au fost aduse si depuse de catre credinciosi in cimitirul Manastirii Cernica. Toti cei trei frati au facut inchisoare pe vremea comunismului din motive politice.

Parintele Vasile s-a nascut la 29 ianuarie 1909 in comuna Idrici-Rosiesti, regiunea Falciu (azi in judetul Vaslui). "Regiunea Falciu a dat oameni importanti", spune parintele cu veselie, "acolo s-a nascut Mitropolitul Veniamin Costache. Dar tot pe acele meleaguri au copilarit Dimitrie Cantemir, Kogalniceanu si Cuza. Mai toti au fost oameni mari ai acestei tari, dar au fost exilati, tinuti prin inchisori si au murit apoi in strainatate. Dar osemintele lor au fost apoi aduse in tara lor." Cand spune asta, parintele parca isi pune o dorinta. "Noi, oamenii, rand pe rand venim si plecam din aceste dimensiuni terestre ale timpului si spatiului fizic fara sa stim nici inceputul, nici sfarsitul, nici anul, nici ziua. Ceea ce ni se cere este sa traim cu Dumnezeu, dupa eterna Sa intelepciune." Iar parintele Vasile asa a invatat sa traiasca.

Partas la istoria neamului sau

Primii ani de studii i-a facut la Seminarul din Husi si, moldovean fiind, a urmat Teologia la Bucuresti, unde si-a dat si licenta. Erau timpurile tineretii cand a urmat si cursurile de istorie si literatura ale lui Nicolae Iorga. Repeta mereu "am mare placere sa vorbesc despre istoria neamului meu". Isi da apoi doctoratul la Facultatea de Teologie de la Chisinau, din cadrul Universitatii din Iasi. La 26 de ani se calugareste la Manastirea Neamt, timp in care devine si secretar de redactie al revistei Moldova. In 1939, deci patru ani mai tarziu, este numit secretar al Patriarhiei Bucuresti, slujea deja in Catedrala, acolo de unde pe vremea aceea se transmiteau slujbele la radio. Isi aminteste ca a avut 400 de predici transmise astfel. Razboiul il prinde staret la Manastirea Antim din Bucuresti - unde este numit in 1944. Pana in 1948 a lucrat zi si noapte, "pe vreme de crunt si nedrept razboi, in saracie si tristete", sa refaca manastirea. A inzestrat-o cu biblioteca mare, a zidit cuptor pentru ceramica, a organizat conferinte, a sprijinit promovarea talentelor printre enoriasi. Dadea an de an premii si a infiintat chiar o editura. Dar cel mai mult vorbeste de copiii saraci pe care i-a ajutat si de fetele cuminti pe care le-a inzestrat. "N-am miluit de la manastire, ca nu avea, nici de la Patriarhie, ci din ceea ce mila si binecuvantarea exemplului sau ne-a dat Parintele Antim Ivireanu, ctitorul ei nemuritor."

"Oameni rai, din lumea rea..."

Dupa alegerea Patriarhului Iustinian, la presiunile celor ce detineau puterea politica, Parintele Vasile Vasilachi a fost insa indepartat de la Catedrala si din staretie, pe motiv ca face parte din miscarea duhovniceasca, de fapt cercul religios, "Rugul aprins". Fratelui sau, Arhimandritul Mitrofor Haralambie i se intampla acelasi lucru. Amandoi sunt aruncati mai intai undeva prin tara. Parintele Vasile merge la Manastirea Neamt, apoi la Manastirea Moisei din Maramures, la Horaita si la Secu si, in cele din urma, la Schitul Pocrov. Nu cracneste si il slujeste credincios pe Cel de Sus. Dar incercarile nu se opresc aici. In 1959, amandoi fratii sunt scosi din calugarie si preotie si trimisi cu domiciliu fortat in satul natal. Putin timp dupa aceea sunt inchisi. La Gherla. Cand povesteste, parintele are aceeasi privire senina, ca si cum ar fi iertat demult pe toti cei care l-au oropsit. "Oameni rai, din lumea rea, mi-au tot inchis cararea", isi aminteste parintele Vasile de poet. In 1964 este amnistiat. Fratele Haralambie murise in inchisoare. Fratele Mihail, la putin timp dupa eliberare. Nu-i mai ramanea decat sa se indrepte catre ceilalti frati. De credinta si preotie. Dar Patriarhul nu-l poate primi, nici Mitropolitul Iustin de la Iasi. In cele din urma, Episcopul Teofil il cheama in Ardeal la parohia din satul Bobalna, unde se duce bucuros. Era prigonit din loc in loc in tara lui, insa altii, aflati la atat de mare departare, il doreau alaturi.

"Nu dam binecuvantarea Arhimandritului Vasilachi"

Episcopia Misionara Ortodoxa din America si Canada s-a infiintat in 1934. Prin anii '60 deja crescuse mult si se consolidase. In 1966, dupa decesul episcopului Andrei Moldoveanu (+14 martie 1963) a fost ales Episcop al acestei episcopii Arhimandritul Victorin Ursache, venit de la Ierusalim, unde timp de un deceniu fusese preot la Mormantul Domnului. Consulatul American i-a facut chemare sa vina in America si pentru ca fusese inainte profesor al Seminarului Teologic de la South Canaan (Pennsylvania). Fiind ales si canonic, era recunoscut de Sinodul Patriarhiei Romane. Arhimandritul Victorin Ursache este hirotonisit Arhiereu, iar langa el sunt pusi alti doi Arhiepiscopi, Epifanie si Aristobul, veniti tot de la Ierusalim. Episcopia Romana din America si Canada era condusa acum, prin voia Domnului, de Episcopul Victorin. Acesta avea nevoie de mai multi preoti si roaga Patriarhia Romana sa-i trimita din tara. Face o lista de solicitari pe care trecuse si numele Parintelui Vasilachi. "Asta se intampla pe vremea comunistilor, in anul 1968", spune parintele care are o memorie extraordinara. Patriarhul Iustinian pune pe lista primita o rezolutie clara: "Aprobam pe toti cei solicitati, nu dam insa binecuvantarea Arhimandritului Vasilachi". Dar cei de peste Ocean se straduie si obtin in cele din urma chemarea. "Cand m-am prezentat la cancelaria Patriarhiei, Episcopul Antim Nica m-a intampinat cu mainile ridicate catre cer, spunandu-mi urmatoarele cuvinte: "Cum se face ca tu, neaprobat, pleci cel dintai dintre cei aprobati?"

Indeplinind lucrarea Domnului in SUA si Canada

"La 8 aprilie 1969 am plecat in America cu binecuvantarea venerabilului meu tata, Protoiereu Gheorghe Vasilachi, care mi-a spus: Du-te, dar acolo sa faci lucrul Domnului, iar mie sa-mi trimiti vesti bune". Mai intai a lucrat impreuna cu Episcopul Victorin pentru autonomia Episcopiei Misionare Ortodoxe Romane din America si Canada fata de Patriarhia de la Bucuresti. Independenta aceasta au obtinut-o abia in anul 1974. Sfantul Sinod al B.O.R. a aprobat, la 12 decembrie 1974, ridicarea episcopiei la rang de arhiepiscopie. Cu toate drepturile autonome de conducere. Munca aceasta nu l-a indepartat insa de la indatoririle sale duhovnicesti. A fost preot la parohia din St. Michael, din Southbridge, Masschusetts, unde a slujit ani de zile la "o vrednica comunitate de macedoneni care zidisera o biserica frumoasa, careia ii alaturasera un apartament parohial". A tinut conferinte, saptamanal le vorbea la televiziune bolnavilor din spital, a colaborat cu ziarul local si a dat lectii de religie copiilor. Este cel care a infiintat in cadrul parohiei muzeul "Alexandru Machedon" si, pentru toata ravna sa, guvernul statului Massachusetts i-a acordat o diploma de onoare. In 1973, Arhiepiscopul Victorin il numeste Vicar al Arhiepiscopiei si apoi il transfera la resedinta eparhiala din Detroit, dandu-i insarcinarea sa se ocupe de tipariturile arhiepiscopiei. In vremea aceea parintele Vasile infiinteaza Colectia teologica "The World of life", "Cuvantul vietii", colectie in care apar carti de cultura si spiritualitate ortodoxa romana in ambele limbi pe care le vorbeau romanii din State: limba romana si limba engleza. In aceeasi perioada tine conferinte la radio, aduna romanii laolalta si ii ajuta sa pastreze nestinsa flacara ortodoxiei. Peste tot unde merge, pentru ca de la Detroit pleaca la parohia "Pogorarea Sfantului Duh" din Windson, Ontario, Canada, parintele Vasile face munca de misionar. In Canada face miscare duhovniceasca de studii biblice cu adultii si lectii de religie la scoala cu copii. Preotii ortodocsi de acolo il aleg presedinte...

La 75 de ani ridica biserica Sfantul Nicolae din Queens, New York

Abia in 1984 se reintoarce in SUA, ca preot la parohia "Sfantul Nicolae" din New York. Avea 75 de ani. Dar harul sfant ii dadea parca o tinerete vesnica. Misiunea sa era sa-i invete pe romani cum se pastreaza credinta si sa cladeasca locuri unde crestinii ortodocsi sa-l afle pe Domnul. Cu ajutorul crestinilor din Queens cumpara un loc pentru biserica si incepe sa-l inzestreze cu cele cerute. Lucrarea, durata in sase ani, costa 85 000 de dolari, suma stransa de "bunii crestini romani din zona". Inalt Prea Sfintitul Arhiepiscop Victorin a sfintit biserica la 9 decembrie 1984 si de atunci el mereu revenea aici cu daruri apostolice si cu dragoste parinteasca fata de credinciosii acestei parohii (Arhiepiscopul Victorin a murit in iulie 2001).

10 ianuarie 2003

Parintele Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilache a trecut la cele vesnice

La sarbatoarea Botezului Domnului 2003, a trecut la Domnul Parintele Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilache, Vicarul Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane in America si Canada.

In varsta de 93 de ani, Pr. Arhim.Vasile Vasilache a desfasurat o bogata si indelungata activitate pastorala si misionara in slujba Bisericii Ortodoxe Romane, atat in tara cat si in strainatate.

Slujba prohodirii si inmormantarea au avut loc joi, 9 ianuarie a.c., la New York si a fost oficiata de Inalt Prea Sintitului Parinte Dr. NICOLAE CONDREA, Arhiepiscopul Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane in America si Canada, inconjurat de un sobor de preoti si diaconi.

Mesajul Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist la trecerea la cele vesnice a Parintelui Mitrofor Vasile Vasilachi, adresat Inalt Prea Sfintiei Sale Dr. Nicolae Condrea, Arhiepiscopul Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane in America si Canada:

Inalt Prea Sfintia Voastra,

S-a stins din viata, la varsta venerabila de 93 de ani, in chip neasteptat, Parintele Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilachi, in timp ce se afla in vizita pastorala cu prilejul marii sarbatori a Botezului Domnului. Atasamentul sau, cunoscut tuturor, pentru implinirea misiunii incredintate de Biserica, il definea din tinerete. Desi intrase cu bine in cel de-al nouazeci si treilea an de viata, neobositul parinte, binevoitor si fara a se plange de povara varstei, era gata sa implineasca dorintele enoriasilor sau cele ale eparhiei. La intalnirea de la Montreal, din vara anului trecut, cu prilejul hirotoniei si intronizarii Inalt Prea Sfintiei Voastre, il priveam cu admiratie pe Parintele Arhimandrit Vasile, la lucrarile Congresului si la Sfanta Liturghie, pentru statura sa impunatoare, pentru interventiile de la tribuna, exprimand ganduri, prezentand situatii sau probleme de actualitate, cu vioiciunea-i cunoscuta si tonul optimist pe care il transmitea celor prezenti.

Respectat de cler si credinciosi, nonagenarul vicar arhiepiscopal radia prospetime de cuget si avea o privire cuprinzatoare asupra viitorului, vrand sa escaladeze anii premergatori atingerii centenarului vietii sale. Oricine il privea si mai ales auzea vorba sa in grai moldovenesc, cu nuante de intelepciune cronicareasca, se gandea cu respect si admiratie la longevitatea Parintelui Mitrofor Vasile.

Nascut in anul 1909, tanarul Vasile a facut studii seminariale, universitare si post-universitare la Husi, Bucuresti si Chisinau, fiind hirotonit diacon si apoi preot de vrednicul de pomenire Patriarh Nicodim, care il aprecia foarte mult, transferandu-l la Centrul Patriarhal, unde l-a numit predicator al Catedralei Patriarhale, redactor al revistei “Biserica Ortodoxa Romana” si membru in consiliul de conducere al Institutului Biblic si de Misiune. Predicile sale, apreciate pentru profunzimea teologica si claritatea expresiei, au fost publicate in cateva carti de predici, iar ostenelile sale la Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane s-au incununat prin tiparirea Sfintei Scripturi si a altor carti de teologie de mare valoare.

Intr-o perioada framantata si dificila, ca aceea a sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial si instaurarii regimului comunist, Parintele Vasile a fost staret al Manastirii Antim si al Schitului Pocrov, din judetul Neamt, pe care le-a restaurat, dandu-le stralucirea menirii lor de vetre duhovnicesti. Dupa ani grei de temnita comunista, in calitate de preot paroh al Parohiei Bobalna, din judetul Cluj, a ctitorit aici frumoasa biserica inchinata Prea Sfintei Treimi in care astazi inchinatorii acestui sfant lacas ii pastreaza cu piosenie amintirea. Ajuns in Statele Unite ale Americii, Parintele Vasile Vasilachi a fondat in New York parohia ortodoxa romana cu hramul Sfantul Ierarh Nicolae, pe care a inzestrat-o ca pe o adevarata catedrala si care este mandria credinciosilor pe care i-a pastorit.

Fiu de preot din tinuturile moldave ale Vasluiului si fratele Parintelui Arhimandrit Haralambie Vasilachi, marturisitor al credintei intr-o inchisoare comunista, unde si-a dat sufletul lui Hristos, mult ravnitorul Parinte Arhimandrit Vasile Vasilachi a inscris in viata si in istoria recenta a Bisericii noastre o traiectorie pastorala, de ascultare si smerenie pilduitoare, indeplinind cu fapta cuvantul Mantuitorului : «N-am venit sa fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis!» (Ioan, V, 30).

Numele si vredniciile sale raman inscrise nu numai in multimea cartilor editate si tiparite, ci si in sfintele lacasuri ctitorite sau ajutate, in randul carora se inscrie si istorica bisericuta Sfantul Spiridon Vechi din Bucuresti, demolata in timpul dictaturii comuniste, rezidita intre anii 1991-1994 si sfintita in anul 1996, atunci cand Parintele Vasile a fost ridicat la rangul de Mitrofor.

Parintele Vasile duce cu sine si jertfa rabdarii anilor petrecuti in inchisorile comuniste, infatisandu-se acum la portile vietii celei vesnice, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, primind dreapta rasplatire de la Parintele Luminilor, Hristos, Dumnezeul nostru, Viata si Invierea noastra.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si vesnica sa-i fie pomenirea !

ss † TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Toata viata mea, personal, nu am facut politica si nici nu m-am calauzit de principiile politice ale altora. Crezul meu de viata este acela de a fi in slujba Domnului Iisus Hristos si al Bisericii Sale. Slujind Lui, desigur ca am fost si in slujba oamenilor, indiferent de orientarile lor de viata. Inca din anii de pruncie, scumpa noastra Mama, Presvitera Aglaia, m-a harazit in fata Icoanei Domnului Iisus Hristos, sa fiu numai in slujba Bisericii. Dintru inceput, ca pilda am avut pe scumpul si venerabilul nostru Tata, Protoiereul Gheorghe I. Vasilachi, care toata viata sa nu a facut nici un fel de politica, desi a fost solicitat de mai multe ori sa fie deputat ori senator. Politica, ne spunea el, e o grupare de putere omeneasca, ce cauta sa te integreze in structura doctrinei ei dictatoriala, despartindu-te de Dumnezeu si de toti oamenii. Iata pentru ce el si toti cei sapte copii ai lui nu au fost angajati in nici intr-un fel in politica. Insa, cu totii, au iubit mai presus de toate Biserica si Neamul romanesc. In aceasta atmosfera mistica de slujire a Bisericii a fost si a predicat toata viata sa, revarsand darurile ceresti ale Sfintelor Taine in sufletele intregului popor si in ale copiilor sai. Satul in care m-am nascut, in anul 1909, la 28 Ianuarie, e Idrici, ce facea parte din comuna Rosiesti, judetul Falciu. Satul isi avea o asezare frumoasa pe apa Idriciului, intre domoalele dealuri moldovene, ferit de drumul mare al Docolinei, in care-si are alergare apa Barladului. Capitala satului nostru era Rosiestii in care s-a nascut la 20 Decembrie 1768, pruncul Vasile, fiul lui Grigore Costachi-Negel, care a ajuns marele Mitropolit al Moldovei – Veniamin Costachi. Figura sa stralucitoare era pretutindenea dominanta, desi trecusera aproape doua veacuri. Mosiile sale parintesti dela Rosiesti, ca si cele din tinutul Vasluiului, le daduse Spirodoniei din Iasi, cu legamant testamentar ca tot omul din Tara Moldovei sa aiba catare spitaliceasca gratuita.

La seminarul Teologic din Husi am fost ales presedinte al Societatii Culturale “Veniamin Costachi”. La Iasi, ca diacon si preot, am slujit si am predicat pentru ani in marea Catedrala zidita de Mitropolitul Veniamin Costachi, in care se alfa si osemintele sale. Iar ca director al Mitropolie am stat cativa ani in palatul sau mitropolitan, precum si in casele zidite de el. In anul 1942, la implinirea a o suta de ani de la demisia lui Veniamin Costachi, i-am scris si tiparit viata sa, iar in anul 1946, la implinirea la o suta de ani de la moartea sa, rugat fiind de “Cercul Iesenilor din Bucuresti, am tinut o conferinta comemorativa la Ateneul Roman din Bucuresti. Prin calugarirea mea la Manastirea Neamtu, la 6 Septembrie 1936, viata mi-am inchinat-o intru totul lui Dumnezeu si Bisericii Sale, cautand sa pazesc Legea Domnului si sa nu cad sub osanda acelor preoti din Vechiul Testament, despre care insusi Dumnezeu spune: “Preotii au calcat legea Mea si au pangarit cele sfinte ale Mele; ei nu au facut deosebirea dintre ceea ce este sfant, de ceea ce nu este sfant si nu au facut deosebirea dintre ceea ce este curat si necurat; ei au nesocotit zilele Mele de odihna si astfel Eu am fost injosit de catre acestia – zice Dumnezeu din ceruri (Iezechil 22:26). In vreme ce menirea preotilor, o spune acelasi Dumnezeu, este “sa invete pe poporul Meu ce este sfant de ceea ce nu este sfant si sa le lamureasca ce este curat de ceea ce nu este curat (Iezechil 44:23). Privirile in toata viata mi-au fost mereu atintite la Domnul nostru Iisus Hristos, dupa indemnul Sfantului Apostol Pavel: “Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si implinitorul credintei… “ (Evrei 12:2) Si dupa chemarea aceluiasi apostol: “Fiti urmatori mie, precum si eu sunt lui Hristos” (I Corinteni 11:1). Ca fiecare crestin, si smerenia noastra a fost sub privirile divine, revarsand har si binecuvantare, sporindu-ma mereu duhovniceste si acordandu-mi deosebite chemari de respunderi in viata, ca director de Mitropolie la Iasi, ca secretar si predicator al Patriarhiei si staret al Manstirii Antim.

Cat priveste dela oamenii care faceau politica, am suferit, de-a lungul anilor,ocari, blasfemii, alungari din serviciul Bisericii, lipsuri, inchisoare si tot felul de loviri, dar tot timpul, Bunul Dumnezeu a fost, in suferintele mele, aproape de noi, m-a mangaiat si mi-a ajutat sa ies din aceste prigoane, mereu deschizandu-mi, El, o usa la o cale noua de viata. Ingerul Bisericii Sale m-a incredintat adesea si pe mine, smeritul, de pronia divina ce mi se acorda: “Stiu faptele tale; iata am lasat inaintea ta o usa deschisa, pe care nimenea nu poate sa o inchida, fiindca desi tu ai putere mica, tu ai pazit cuvantul Meu si nu ai tagaduit numele Meu” (Apocalipsa, 3:8). Puterea politica era contra mea, dar puterea lui Dumnezeu era mai presus de puterea omeneasca si desi eram trecut prin “foc si apa”, mana atotputernica a lui Dumnezeu era aceea care ma scotea la limanuri bune de viata, la care valurile ce tulbura omenirea sa sfarma si se opresc, retragandu-se la adancurile nimicirii lor, iar pe tarmul eternitatii apare ceea ce e Vesnic, insusi Dumnezeu cu nemarginirea Sa atotputernica. In clipa in care chemarile mari de a fi Episcop si de a participa la conducerea Bisericii Ortodoxe Romane – Patriarhul Nicodim mi le-a oferit la Bucuresti, iar Mitropolitul Irineu ma numise la Iasi --, atuncea s-au napustit asupra mea, sa ma opreasca, daca, mai intai nu fac pact cu crezul lor comunist, dar Bunul Dumnezeu mi-a ajutat si am respins aceasta ispita, care-mi oferea marire omeneasca, dar care-mi cerea sa ma fac partas la robirea Bisericii si a Neamului romanesc. Atuncea ei m-au amenintat cu mari opresiuni si suferinti si lipsuri, inlaturandu-ma dela chemarea ce o aveam de Predicator al Catedralei Patriarhiei, dela conducerea revistei “Biserica Ortodoxa Romana” a Sfantului Sinod si dela conducerea Staretiei Manastirii Antim din Bucuresti, trimitandu-ma ca simplu vietuitor la Manastirea Neamtu, apoi la Moisei in Maramures si, de acolo, la Horaita si Secu, si, in cele din urma, la Schitul Pocrov, in vreme ce Fratele Haralambie era purtat din schit in schit in eparhia Husului.

Toate acestea le-au incheiat politica, punandu-ne la o alta si mai grea incercare, la inchisoare, pe mine la opt ani si pe fratele Haralambie la sapte ani; el a si murit in inchisoarea dela Gherla. Cu privire la cele suferite acolo, am scris o carte in limba americana, intitulata: “Another world, memories from Commnunist prisons” (Alta lume, Amintiri din inchisorile comuniste). Mila si Bunatatea lui Dumnezeu au fost totdeauna cu mine, deschizandu-ne si usile inchisorii. Si daca Mitropolitul Iustin Moisescu n-a voit sa ma primeasca la Iasi, Dumnezeu, prin ucenicul sau Episcopul Teofil, mi-a deschis usa la Cluj si am fost, cinci ani de zile, preot in satul Bobalna din Ardeal. Printr-un alt vrednic ucenic al Sau, prin Arhiepiscopul Victorin, Dumnezeu mi-a deschis usa sa vin in Statele Unite ale Americii, unde ma aflu de aproape douzeci de ani, fiind preot slujitor mai intai la Biserica “Sfantul Mihail” din Southbridge, Massachusetts, opt ani de zile, apoi la Detroit, Michigan si la Windsor, Ontario, in Canada, cinci ani, iar din 1984, la Biserica “Sfantul Nicolae” din New York. Si in Tara si in America, ochii mi-au fost atintiti mereu la Domnul nostru Iisus Hristos, sa vad ce a facut El cand El a venit pe pamant sa mantuie pe oameni si ce ar fi facut El acuma in imprejurarile in care ne aflam in Romania si aicea si in care si eu smeritul ma aflu. La venirea Sa si ca Om, Domnul nostru Iisus Hristos s-a aflat intr-o Tara, Palestina, care era ocupata de Imperiul Roman. Omeneste vorbind, ar fi fost de asteptat ca El sa se angajeze in desrobirea ei. Ca Ebreu dupa trup ar fost sa se inroleze in una din gruparile care ezistau pe atuncea, ca sa scoata din robie Palestina. Au fost unii care lucrau pe fata impotriva tiraniei Romane, altii pe ascuns, in taina, iar altii pe o cale piezisa prin compromis cu puterea politica si, in sfarsit, altii in o forma idilica de lupta, fie pe o cale mistica, fie prin una de creatii literare! Domnul nostru Iisus Hristos insa nu a aderat la niciunul din aceste curente nationaliste. Ca Dumnezeu, El nu coborase din Ceruri ca sa se ataseze la impliniri de ganduri si planuri omenesti de politica. El aducea omenirii intregi o cale noua de viata, cu gaduri ceresti de eliberare de toate opresiunile si nedreptatile din omenire. El isusi era Calea, Adevarul si Viata, care deschidea pentru omenirea toata o era noua de viata a Omului cu Dumnezeu. El aducea eliberarea de pacat in care se aflau oamenii de pe top globul pamantesc de atunci, nu numai Evreii si la cei din Asia, dar si Romanii si Grecii si Tracii si Scitii si toate popoarele indo-europene si cele din Africa. La toate popoarele lumii privea cu mila ochii Sai cei Dumnezeiesti, ca la niste “oi fara pastor”. Toti se alflau in lanturile pacatelor, prin care calcasera legea lui Dumnezeu si suferea intreaga omenire, de aceea si cadrul mic al Palestinei din acele vremuri isi desfasurase misiunea Sa Divina, prin predici prin care descoperea, pentru omenirea toata, care-I Adevarul, care-I Intelepciunea eterna care poate aduce lumina in sufletul omenirii, iar prin tamaduiri a tot felul de suferinte sufletesti si trupesti, aducea o usurare la toti cei aflati in chinurile vietii.

Cu acest plan de lucru, zi si noapte strabatea orasele si satele, si in case si pe drumuri, pe tarmuri de mare si in pustie, in sinagogi si in temple, propovaduia, pentru omenirea toata, Evanghelia Sa. Aceasta au observat-o si Romanii in frunte cu Guvernatorul Pontiu Pilat, care nu I-a gasit nici o vina. Si din scaunul sau de judecata, in fata intregului popor, Pilat a spus: “Eu nu-i gasesc nici o vina” (Ioan 19:6). Dar cei ce calauzeau politic poporul lui Israel, au pus pe oamenii lor si ei insisi au strigat: “Rastigneste-L! Pilat le-a zis: Sa rastignesc pe imparatul vostru? Arhiereii –care facusera compromis cu Romanii --, au raspuns: Nu avem imparat decat pe Cezarul. Atuncea L-a predat lor ca sa fie rastignit” (Ioan 19:15-16). Si rastignit fiind, a murit pe Cruce, varsandu-si sangele pentru mantuirea intregii omeniri, impacand prin iertare pe Omul din lumea toata cu Dumnezeu. Si asa a dat posibilitatea ca toata lumea sa faca parte din Familia lui Dumnezeu, toti putand fi frati si surori ai lui Iisus Hristos. Prin aceasta El a lasat pentru toate popoarele Pacea Sa cea sfanta, incetand de a se cuceri unele pe altele si jefuind si omorand pe oameni. El indeamna pe toti la iertarea dusmanilor lor. Acestui crez de viata noua mi-am inchinat si eu viata, ca sa ajunga sa fie pe pamant imparatia lui Dumnezeu, in care fiecare popor sa traiasca in pace, in hotarele firesti ale tarilor lor, bucurandu-se de toate darurile bogate ale acestui pamant dat cu indestulare de Dumnezeu si de comorile cele ceresti ale invataturii Divine si a harurilor revarsate de Dumnezeu in Biserica Sa cea sfanta. Si astfel Paradisul pierdut sa-l putem redobandi, incepand chiar din aceasta viata.

In viata noastra de mai bine de o jumatate de veac am vazut prabusindu-se imparati si imparatii, regi si regate, domnitori si domnii, guverne si partide, tirani si oameni ce au facut tot felul de compromisuri in viata, boagati si petrecareti, ca intr-o grabnica filmare. Deasemenea am vazut implinindu-se Scripturile: toate necazurile I-a izbavit” (Psalm 33:16). Si printre cei miluiti de Domnul am fost si eu smeritul, “trecandu-ma prin foc si prin apa”, dar pieirea nu m-a mistuit pina acuma. Intr-adevar Domnul nostru Iisus Hristos “mi-a fost mie scapare” (Psalm 93:22). Singur Iisus Hristos –ieri si azi si in veci – este Acelasi” (Evrei 13:8), in eternitate. El singur ne incredinteaza: “Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi”(13:5). Slava si multumita lui Dumnezeu pentru toate.

28 August 1988

(din “Intreita iubire de Dumnezeu, Biserica si Neam “ )

LA NU MULT TIMP dupa ce am publicat volumul RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE , în cuprinsul caruia, alaturi de altele, se încearca si o monografie sentimentala a grupului de cercetare si traire mistica, alcatuit din înalti carturari si clerici dintre cei mai profunzi, reuniti de anchetatori sub numele ce a devenit însusi titlul cartii, am avut norocul sa citesc culegerea de texte a parintelui dr. Vasile Vasilachi: DE LA ANTIM LA POCROV. MARTURII SI MARTURISIRI.

Autorul, astazi Vicar al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America si Canada si preot al parohiei Sfântul Nicolae, din New York, a fost staretul Manastirii Antim, în perioada 1944-1948. Or, ceea ce a însamântat atunci Prea Sfintia Sa, dupa alti conducatori de renume, a ramas viu, sa rodeasca toate câte le-am povestit în scrierea numita, pe care le voi relua aici altcum, mult îmbogatit (pentru ca sa ma lamuresc eu însumi asupra mea si a trecutului meu, bun, rau, cum a fost, ca dintr-acestea doua am iesit cel de astazi, pe care continui sa doresc a-l cunoaste - si tare mi-e teama ca nu voi ajunge la asta niciodata).

Si se cuvine stiut ca Prea Cuviosul staret Vasile n-a urmat unor monahi oarecari, ci dupa alti stareti ca: Arhiereul Irineu Mihalcescu, Arhiereul Emilian Antal, Protosinghelul Nicodim Ionita, Arhiereul Eugeniu Laiu, duhovnici unul si unul, oameni de cultura, de prestanta, culmi ale trairii contemplative si active; drept care, sarcina nu-i fu usurata, ci, dimpotriva, provocatoare, incitatoare, dar pe masura sa spirituala.

De aceea m-a bucurat prilejul de a afla mai exact cât era întinsul si cuprinsul de mare al preocuparilor vietuitorilor din acest asezamânt calugaresc înainte de epoca stiuta de mine, nu putin lucru fiind sa descoperi ca în tara ta s-au numarat mult mai multi oameni de seama decât te-a lasat istoria falsificata ieri sa înveti si ca stradaniile lor tindeau sa salte generatia ta si urmatoarele departe peste ceea ce tu si ceilalti ati izbutit singuri, lipsiti de îndrumare metodica, pedagogica, inimoasa.

La preluarea conducerii obstii, noul staret avea în sarcina întretinerea, cu masa inclusa, a patruzeci de calugari studenti, ca si perspectiva renovarii întregului complex de constructii al manastirii, cu osebire înlocuirea celor doua turle de lemn. Urmarind numele înscrise în lista membrilor Comitetului de renovare, cititorii vor gasi si cele a trei persoane care urmau sa fie condamnate în lotul politic denumit de ancheta, peste câtiva ani: RUGUL APRINS. Iata-i pe aceia care au raspuns chemarii staretului Vasile: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Gheorghe Iorgulescu, Generalul Ioan Tone, Generalul Traian Tetrat, Profesorul Universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor si Protosinghelul Sofian Boghiu (secretar si casier). Cei trei din urma vor plati cu libertatea dragostea lor de Biserica, peste aproximativ cincisprezece ani, în lotul despre care a fost vorba. Prof. Al. Mironescu l-a adus jertfa, în marea sa mucenicie, si pe fiul sau Serban, student la facultatea de filologie, sectia de limbi clasice, tânar care se pregatea sa mearga în întâmpinarea chemarii sale teologice. Pilda Brâncoveanului n-a fost uitata.

Alaturi de aceste griji gospodaresti, staretul tutela în chilia sa sedintele literare de joi seara, de la Manastirea Antim. Cei mai multi dintre barbatii citati ca participând la ele îmi erau cunoscuti la data când mi-am întocmit fisele pentru cartea precedenta, dar nu si prezenta unor intelectuali de talia unui Mircea Vulcanescu si a unui Arhimandrit la aceste întruniri: P.C. Haralambie Vasilachi, fratele staretului, si el scriitor de elita.

Cer cititorului îngaduinta de a prelua unele dintre caracterizarile aflate în volumul pomenit, al carui autor a fost martor ocular si suflet al desfasurarii unei stralucite pleiade de cugetatori, nu ca mine, care pe cei mai multi nici nu i-am cunoscut si mai tare as strica bunul lor renume de m-as apuca sa le istorisesc, din banuiala mea nesigura, faptele. Respectivele rânduri prilejuiesc si consemnarea câtorva dintre subiectele ce au atras un public numeros la acele reuniuni:

Ion Marin Sadoveanu care ne-a citit manuscrisul sau marunt si îndesat scris cu penita, care prezenta într-o înfatisare excelenta scena martirajului Sfântului Ioan Botezatorul (...), Arhimandritul Haralambie Vasilachi, cu prezentarea sa filosofica a Adevarului absolut; (...) Paul Sterian, care a înfatisat viata a doi sfinti, în doua sedinte. Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfatisat viata marii mucenite Anastasia Fecioara, izbavitoarea de otrava, pe care Biserica noastra o sarbatoreste la 22 decembrie.

Apoi, altadata a prezentat Razboiul nevazut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învataturi. (...) Spre aceasta bogatie de daruire a sfintilor nazuia însusi Paul Sterian, pe care noi pe dreptul îl socoteam ca pe un Mecena pentru multele is frumoasele realizari de la Manastirea Antim. La fel se înfatisa în comuniunea celor din cercul literar de la Antim scriitorul Sandu Tudor, care scânteia cu un spirit critic în bogatia sa de cunostinte în spiritualitatea crestina si necrestina a lumii contemporane(...). Cât priveste pe Alexandru Mironescu - Codin - cum îi spuneam noi, venea cu prestigiul sau universitar, cu probitatea sa stiintifica si filosofica, dovedita cu prisosinta în cartea ce-i aparuse în acest timp, LIMITELE CUNOSTINTELOR EXACTE, pe care o ilustra în chip cu totul obiectiv - cum fortele însesi se distrug unele pe altele si sfârsesc asa precum au avut si un început. Mai sunt pomeniti dr. Vasile Voiculescu si Profesorul Anton Dumitriu.

Va sa zica, la Antim se nascuse spontan o scoala literara ortodoxa.

Cunoscându-se valoarea condeielor înjugate, nu ma tem sa afirm ca ea ar fi putut dobândi în timp un pret la fel de mare cu aceea a celebrilor poeti si prozatori catolici din Franta inter- si postbelica, ma refer la curentul literar sustinut de un Peguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuati astazi de un Bernanos, ar fi putut, daca nu se insinua din umbra prigoana anti-intelectuala si anti-crestina ce a curmat acel avânt vestitor al unui posibil rasarit, înecat în bezna unui cataclism neasteptat: atragerea tarii în patul lui Procust, scurtator de capete si picioare.

Joile literare purtau un dialog cu conferintele de duminica dupa-amiaza.

Acestea erau propuse de aceiasi Arhimandrit Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu, Prof. Anton Dumitriu, Paul Sterian, poetul si pamfletarul Sandu Tudor, dar si de Arhimandrit Benedict Ghius, Fratele Andrei Scrima, ca si de Profesorii teologi: Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Staniloae, de Generalul prozator Constantin Manolache, de Mitropolitul Tit Simedrea si de nenumarati altii - ierarhi, profesori secundari, ingineri, medici, chiar si studenti.

Manastirea încuraja si creatia artistica. O comisie compusa din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul si ziaristul Sandu Tudor, Prof I.D. Stefanescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocsi:

Arhimanditul Sofian Boghiu si pictorul Eugen Profeta. Iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului Manastirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de sase milioane lei pentru cele doua ORATORII ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte române.

S-a instalat în incinta Manastirii si un cuptor pentru ceramica. Din pacate, a fost mutat la Patriarhie. Pictorita Olga Greceanu, invitata, a împodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii.

Tot la Antim se întrunea si Cercul iesenilor: Era o placuta întâlnire cu toti oamenii de seama ai Moldovei din vremea aceea: Profesorul universitar Neculcea, Presedintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim, fostul primar al Iasilor, Generalul Constantin Manolache, mare scriitor, fratii Ionel si Pastorel Teodoreanu, ce însufleteau cu verva spiritului lor adunarile, avocatul Omer Popovici, Profesorul Ioan Petrovici, cu prestanta sa universitara si ilustru conferentiar, Mihail Sadoveanu, care venea rar, dar totdeauna cu spiritul sau de paternitate a Moldovei, atragea iubirea tuturor.

La acestia ar mai fi de adaugat si multi altii care erau socotiti tot ieseni, ca Profesorul Mihai Ralea, Profesorul Constantin Fedeles, Ioan Lucretiu Patrascanu etc.

O atare explozie cultural-religioasa nu va mai cunoaste Biserica noastra timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernantilor de orice adunare de români unde se lucra la îmbogatirea si ascutirea mintii, cu atât mai mult când aceasta opera se întemeia pe cugetarea crestin ortodoxa, al carei precept de baza este iubirea de aproape, ca opus al luptei de clasa ce trebuia impusa pentru distrugerea neamului. Si nu o cunoaste nici astazi, deoarece intelectualitatea româna a fost scurtata de capetele ei în puscarii, dupa cum se va vedea mai departe.

Cui i-a folosit aceasta distrugere?

Bineînteles ca vecinului gigant ce nu putea supravietui decât preschimbând tarile mici, de dincolo de hotarele sale, în producatoare de bunuri alimentare si industriale pentru saturarea unui pântec rosu, nesatios , fara fund.

Aceasta este pricina pentru care clericii si carturarii mireni înhamati la continuarea combustiei spirituale aratate au fost aruncati în temnite. Prea mare le era impactul asupra credinciosilor, iar el putea deveni îndemn la opozitie.

Cât îi priveste pe fratii Arhimandriti Haralambie si Vasile Vasilachi, ei fura obligati din primele zile ale anului 1948 sa apuce calea exilului.

Schitul Balamuci nu i-a primit; nici Manastirea Caldarusani; nici schitul de lânga Târgoviste: Trivale; nici Stanestii. În plus, porunca era sa fie despartiti unul de celalalt. Arhimandritul Vasile ajunse la Manastirea Neamt; Arhimandritul Haralambie la Schitul Vovidenia. De aici, cel din urma fu carat la manastirea Dobrovat; apoi la schitul de lânga Crasna, de unde a fost trimis preot de parohie, în satul Tupilati.

Ultima sa aventura fu scoaterea silnica din monahism si revenirea în casa parinteasca.

Parintele Vasile, chemat de la Neamt, a fost uns staret la Manastirea Moisei. De aici, reveni la Neamt. Ulterior pleca staret la Schitul Pocrov, în noiembrie 1949. Vietui pe loc pâna în 1959, când fu alungat din monahism, prin acelasi decret anti-monahal, ca si fratele sau.

Apoi au fost ambii arestati, rostogoliti de navala valului ce i-a rapit libertatii si pe calugarii si mirenii din lotul RUGUL APRINS.

N-as vrea sa închei acest prim capitol privitor la Antim sub semnul stelei care lumineaza vietile lor pierdute îndaratul gratiilor. Mai curând socot ca se potriveste a-l lasa pe însusi parintele Vasile sa puna capat rândurilor de fata, în dulcele sau stil bisericesc (nu lipsit de ironie, în prima parte), cu evocarea vietii de obste de la Pocrov:

"Nu aveam cartela de gaz, caci nimenea nu era salariat, dar foloseam din plin lumina soarelui, lumina zilei era a noastra, a tuturor, fara cartela. Sfintele Slujbe le faceam noaptea; când perdelele întunericului cadeau, noi intram în paraclis si la lumina blânda a lumânarii ne rugam pâna târziu, savârsind Ceasul al IX-lea,Vecernia, Pavecernita s Acatistele. La fel dimineata, când rasarea Steaua Diminetii, pare ca aud si acuma pe Parintele Haralambie, care nu avea timp sa-si strânga snururile de la ghete, cum alerga tropaind pe cerdac catre paraclis, oprindu-se la fereastra parintelui Varahil, strigându-i sa mearga la biserica, dar el de la prima chemare si raspundea: Sunt gata! - sculându-se din scaunul lui de lemn în care a dormit toata viata. Si-n tainica lumina a lumânarii din biserica, ce cauta sa risipeasca cât de cât întunericul, parintele Varahil rostea Psalmii tuturor Ceasurilor pe de rost, apoi, când din altar, unde era totul pregatit pentru Sfânta Liturghie, Parintele Haralambie, ori eu, spuneam: Slava Tie Celui ce ai Lumina!, la strana, Protoiereul Gheorghe, fost dirijor de cor, Arhimandritul Demostene, fost dirijor de cor, monahul Dosoftei, fost cântaret de biserica, cântau îngereste cu totii Doxologia cea mare s apoi dau raspunsurile la Dumnezeiasca Liturghie. Si când ferestrele Paraclisului erau albastrite de lumina, noi cu totii ieseam cu o bucurie duhovniceasca de lumina pe care nimenea nu putea sa ne-o ieie de pe fetele noastre..."

Au stat Ceasurile, au amutit psalmodierile, s-au stins lumânarile, s-au încuiat usle, iar Usle Împaratesti s-au facut nevazute pentru ochii celor doi frati calugari.

"În toamna ultimului an, cel de al zecelea la Schitul Pocrov, în fiecare seara, de cum umbrele înserarii îsi miscau perdelele, la gardurile Schitului aparea o ceata de opt ursi, sareau gardul, intrau în livada si toata noaptea, pâna-n zori, puneau stapânire pe toata asezarea Schitului. Nimenea nu putea sa vina si sa treaca pe acolo, iar noi eram prizonieri în casa, caci pe sub ceardacuri ei erau pretutindenea. Asa au venit, zi de zi, saptamâna de saptamâna si câteva luni, pâna ce iarna cea grea i-a alungat în pesterile lor. Ne spuneau oamenii toti, nu e semn bun acesta...."

Si n-a fost. N-a fost semn bun deloc.

(Mihai Radulescu )

Pentru mânãstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au nãvãlit peste noi, împreunã cu sfârsitul rãzboiului al doilea mondial si ocuparea noastrã de cãtre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toatã Tara Româneascã. De atunci au început necazurile, care au durat pânã la Revolutia din luna Decembrie 1989.

În acesti ani grei, în obstea de la Mânãstirea Antim, în numãr de circa 40 cãlugãri si frati, din care, o parte, studenti la diferite facultãti din Bucuresti, iar altã parte, lucrãtori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul în aceastã mânãstire, noi cei de aici, am avut parte si de câteva mângâieri si anume: în aceastã perioadã s'au refãcut cele douã turle mari de la biserica mare a mânãstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantã, cu cele actuale, din beton armat si cãrãmidã aparentã si s'a spãlat si restaurat pictura interioarã a bisericii. Acestea pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, si umila noastrã procupare de atunci: Rugãciunea lui Iisus, în cadrul cãreia a apãrut Rugul aprins, expresie biblicã, din Exod, cap. 3, vers. 2-5.

Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugãciunii neîncetate, deci Rugãciunea lui Iisus. Aceastã interpretare, apartine pãrintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.

În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mânãstirii Antim, s'au tinut o serie de conferinte, legate de acest subiect.

Între conferentiari se numãrau mai multe personalitãti proeminente din viata cultural-religioasã de atunci, între care: pãrintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, pãrintele arhimandrit Benedict Ghius, pãrintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al mânãstirii Antim, pãrintele prof. univ. Dumitru Stãniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, etc.

Conferintele aveau un caracter teologic, cu referire la rugãciune în general, la reporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugãciunea lui Iisus si practicarea acestei rugãciuni, de asemenea privitã istoric, începând din epoca apostolicã, trecând pe la pãrintii pustiei, pãrintii filocalici, isihasmul românesc din mânãstiri, schituri si sihãstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul si mânãstirile din epoca sfântului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Mãrului, Sf. Paisie Velcicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugãciunii lui Iisus în mânãstirile noastre, Rugãciunea lui Iisus în lumea civilã, etc.

Conferintele se tineau în sala bibliotecii mânãstirii Antim, în prezenta multor credinciosi, între care multi studenti de la diferite facultãti. Dupã conferintã, era obiceiul ca oricine din salã sã punã întrebãri în legãturã cu subiectul prezentat. Rãspundea conferentiarul sau altii, bine informati din salã. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferintei. Paralel cu aceste conferinte, în zilele sãptãmânii, dupã slujbele de searã, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie si utrenie si tãlmãcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din sãptãmânã, de pildã lunea, era prezentã Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconograficã a Liturghiei, joia, prezentarea misticã a Liturghiei etc.

Cu toatã schela care era în bisericã si în exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmãnia care se propaga în Capitalã si în tarã, verbal si în presã, cu toatã sãrãcia si foamea care se întindea pe toate plaiurile tãrii, totusi biserica era plinã de închinãtori si ascultãtori, care primeau cu întelegere si evlavie, tãlmãcirile care se fãceau pentru slujbele amintite mai sus. În aceastã vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apãrut ca musafir la mânãstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere si gãzduit la mânãstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim. Pãrintele Ioan, în vârstã de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mânãstirea Antim venea în fiecare sâmbãtã pe la noi, slujea cu noi Sf. Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupã vecernia de dupã amiazã, lua si el parte la întrunirea din sala bibliotecii.

Avea ca tãlmaci din rusã în românã pe un tânãr basarabean, Leonte, care cunostea bine si româna si rusa, si cu ajutorul lui întelegeam bine cele ce ne spunea pãrintele Ioan. În aparentã un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba micã si rarã, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugãtor autentic al Rugãciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscãtor al Sfintilor Pãrinti, un fel de pãrinte Cleopa de la noi. Rugãciunea lui Iisus o deprinsese la mânãstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revolutiei din 1917, dupã ce bãtrânii de la Optina au fost lichidati, tineretul, între care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate, iar mai târziu întemnitati. Povestea frumos si impresionant o multime de întâmplãri din viata lui si din viata compatriotilor sãi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mãrturisirile personale, în legãturã cu Rugãciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevãrat, neîncetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimã, si se ruga si când vorbea si când slujea, când mânca si când mergea. Rugãciunea pentru el era ca si respiratia. Si în somn se ruga.

O stiu de la el, pentru cã ori de câte ori venea la mânãstirea Antim, îl gãzduiam în chilie la mine, si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânãstiri ci si în viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care pãrintele Ioan o cunostea bine. În Ianuarie 1947 a fost arestat de la mânãstirea Cernica, împreunã cu ucenicul sãu, fratele Leonte. Pãrintele Ioan a fost condamnat la muncã silnicã pe viatã, si întemnitat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte postalã, care încheia cu Rugãciunea lui Iisus. Convorbirile din cadrul Rugului aprins au continuat pânã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai multi ani.

O bunã parte din personalul slujitor de la mânãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mânãstirea Neamtu, încât s'a potolit, în mare mãsurã, tot entuziasmul activ, în numele Rugului aprins. Între timp, primeam stiri triste, despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunãre-Marea Neagrã si despre atrocitãtile tineretului studentesc întemnitat la Pitesti. N'a trecut prea mult, pânã în Iunie 1958, când am fost arestati si noi, care activasem în cadrul Rugului aprins. Mã aflam atunci la mânãstirea Ghighiu, de lângã Ploiesti, pe schelã, cu un grup de ucenici cãlugãri si frati, pictând, în frescã, biserica din cimitirul mânãstirii. Am fost arestat împreunã cu pãrintele Felix Dubneac, membru si el al Rugului aprins. Ancheta a durat câteva luni.

Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat cã eram 16 detinuti, fãcând parte din ''organizatia Rugului aprins.'' Între noi si cu noi, era pãrintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei ''Organizatii,'' pãrintele arhimandrit Benedict Ghius, pãrintele prof. univ. Dumitru Stãniloae, pãrintele Arsenie Papacioc, pãrintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu si fiul sãu Serban, student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultãti din Capitalã, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilachi, au fost cu alt grup, întemnitati la Gherla. Dupã procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pãcurã, iar de acolo la închisoarea de la Aiud. Din literatura publicatã dupã Revolutia din 1989, asupra vietii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferintele celor întemnitati. Dar una este sã citesti despre suferintã si alta este s'o trãiesti. Astfel, lipsa totalã de libertate, zãvorât pe dinafarã de paznic, într'o celulã micã cu mai multi, între care bãtrâni si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisã, în care fiecare îsi fãcea necesitãtile mari si mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizetã, ca nu cumva sã surprindã pe cineva fãcând ceva. N'aveai voie sã lucrezi nimic. Dar ce puteau sã lucreze? Se ciocãnea în perete cu aflabetul Morse, ca sã afle câte o stire sositã din afarã, de la cei de curând intrati în penitenciar.

Altii, dau pe talpa bocancului cu spumã de sãpun, apoi, cu un betisor scriau câte un text: o rugãciune ori un cuvânt din Biblie. Fãrã cãrti, fãrã ziare si fãrã hârtie de scris, totusi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' si scrisul pe talpa bocancului, unii învãtau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sf. Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolã, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, putinã, slabã si mizerabilã, lipsa de aer, nemiscare, fãcuse din bietii detinuti niste fiinte albe-albãstrui, ca niste stafii, slãbiti pe dinafarã dar tari pe dinlãuntru, cu nãdejdea cã nu vom muri în aceastã necropolã a Aiudului, unde, totusi, multi si-au încheiat viata aceasta pãmânteascã, între care si pãrintele Daniil, initiatorul Rugului aprins, care de multe ori a fost pus în lanturi, în cei 25 ani de temnitã grea.

Dupã 4 ani de viatã de celulã, într'o bunã zi, culesi de prin celule, s'a umplut cu noi o dubã mare si încuiati pe dinafarã, am fost transportati la colonia Salcia din Bãltile Brãilei. S'au mai încãrcat si alte dube. Am ajuns la Salcia în plinã câmpie. O baracã lungã, cu paturi suprapuse, într'o curte largã, înconjuratã cu gard de sârmã ghimpatã, strãjuitã pe la colturi de soldati înarmati. Eram multi. Mai târziu am aflat cã eram o mie de detinuti. Dintre noi, o sutã eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul aprins era pãrintele Benedict Ghius, pãrintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primãvarã.

A doua zi, dimineata, încolonati câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prãsit porumbul, într'un mare lan de porumb, pãziti de militieni. Slãbiti cum eram, abia miscam sapa. Când eram la celulã, n'aveam voie sã lucrãm nimic. Aici, muncã fortatã. N'aveam voie sã ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapã, ca de obicei. Trebuia sã prãsim mereu. N'aveam voie sã rãmânem în urmã, chiar dacã nu ne mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, în jurul nostru, ca niste fosti vãtafi boieresti, aveau aceastã grijã, sã lucrãm în silã. La prânz, masa, mai bunã si mai îndestulãtoare decât la celulã. Dupã o orã, în care intra masa si putina odihnã, iarãsi la sapã.

Seara, încolonati câte cinci, fãceam calea'ntoarsã, la dormitor. În baraca lungã si largã, cu paturi suprapuse, pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria cã în ziua urmãtoare, la muncã, vom respira din nou aer curat. Asa ne treceau zilele sãptãmânii. Duminica nu lucram, era zi de odihnã. Sub aceiasi pazã a soldatilor înarmati, de la cele 4 colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de îmbãrbãtare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute, cu preoti si enoriasi.

Între timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni, goleau dormitorul, si în timp ce toti detinutii erau scosi afarã, în curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gãseau nimic interzis, totusi detinutii intrau în panicã. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de muncã fortatã. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntitã. De la o vreme, au început sã aparã si anumite cãrti si ziare, în colonie: în serile dupã ce veneam de la muncã si în rãgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dãdeau ei, nu ce ne-ar fi plãcut sã citim. Dar citeam.

Trecuserã mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind si varã si iarnã în aceastã câmpie fãrã dealuri, acoperite de bolta uriasã a cerului. Aici, ca si în viata de celulã, afarã de ochii necrutãtori ai temnicerilor, care ne urmãreau plini de dusmãnie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vãzãtor si inima plinã de bunãtate ale Pãrintelui ceresc. De la El ne venea rãbdarea si pacea, care ne-a însotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de închisoare. Plecam acasã, la mânãstire, Iulie 1964. Arhim. Sofian Boghiu Mânãstirea Antim Bucuresti (Din ''Vestitorul Ortodoxiei'', Iunie 1996)

In aceste trei iubiri de Dumnezeu, de Biserica si de Neam, se cuprinde tot idealul sublim de viata al omenirii intregi si al fiecarui om in parte. Ele constituie un triptic de viata, o Treime Sfanta a mantuirii noastre pe pamant si din ceruri. Cu acest crez intreit de viata vei dobandi fericirea nu numai pe cea terestra, dar si pe aceea care urmeaza dupa ce plecam din aceasta viata.

Prin iubirea pe care ne-o arata mai intai insusi Dumnezeu, noi venim pe lume si apoi tot timpul in calatoria acestei vieti “viem si ne miscam prin El” si suntem ceeace suntem. El e pentru noi “Calea, Adevarul si Viata”. Si tot El ne da Haruri si putere sa ne calauzim viata departe de pacat si de toate primejdiile vietii care ne-ar duce la pieire. Iata pentru ce El ne-a spus, ca cea mai mare porunca pentru noi e: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata mintea ta”(Matei 22:37). In cea de-a doua iubire, ceea ce se cere noua ca oameni, e iubirea de Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, care este imparatia lui Dumnezeu pe acest pamant, dela care noi primim toate darurile cresti, pe care Dumnezeu le-a adus noua oamenilor pe pamant. Tot tezaurul cel sfant dat la indemana oamenilor, in aceasta viata, Dumnezeu l-a incredintat Bisericii. In ea se pastreaza Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu, ca intr-un scrin sfant, aparandu-se de toate adausurile si intinaciunile vrajamsilor ei. Si tot in biserica avem cele sapte Sfinte Taine, pe treptele carora coboara catre noi insusi Dumnezeu cu Harurile si Darurile Sale Sfinte. Si Biserica se ingrijeste prin slujitorii ei ca, aceste Haruri, sa le primim cu toata sfintenia, ca sa ne sfinteasca si sa ne intareasca pe calea mantuirii. Iata pentru ce s-a spus, cine are pe Dumnezeu de Tata, are Biserica de Mama.

In ceea ce priveste iubirea de Neam, ea este cea de-a doua porunca pe care ne-a dat-o insusi Dumnezeu: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.(Matei 22:39).

Aceasta porunca e pentru noi oamenii tot atat de mare ca si cea dintai. Ea se incepe prin a arata iubirea ta mai intai fata de parintii ce te-au nascut si crescut ca sa fii ceea ce esti, apoi fata de fratii si surorile tale, de toate rudeniile si de stramosii tai, adica de Neamul in care te-ai nascut, respectand cu iubire toate ctitoriile si institutiile sfinte ale celor ce mai inainte de tine le-au creat pentru binele intregului popor. Si cu smerenie sa ne intrebam fiecare dintre noi: „Ce avem noi pe care sa nu le fi primit?” Si daca tot ce avem, noi am primit dela slujitorii Bisericii, dela profesorii scolilor, dela doctorii care au venit sa ne videce cand am fost bolnavi, dela conducatorii ce s-au ingrijit si au ocrotit cultura si civilizatia Neamului nostru, atuncea se cade si se cuvine sa ne iubim Neamul din care ne-am nascut si ne-a ajutat sa fim ceeace suntem in viata. Viata Neamului e viata noastra! Nu cu noi incepe viata si nici cu noi se sfarseste! De aceea, Sfantul Apostol Pavel face acest indemn, tuturor crestinilor si omenirii intregi: „Cinsteste mai intai Casa ta” (I Timotei 5:4), fa ceea ce este bun in viata, incepand de la Casa ta, de la Neamul tau, in care sa fie iubirea de Dumnezeu, de Biserica si de Neam.

Prin aceste trei iubiri: de Dumnezeu, de Biserica si de Neam, noi putem fi socotiti, pe dreptul, fiii Parintelui Ceresc, copiii Bisericii si tineretul si cetatenii Neamului din care facem parte cu toata fiinta noastra. Atuncea vei putea marturisi cu psalmistul de demult: „Eu am pe Domnul totdeauna inaintea mea, pentru ca El este la dreapta mea, nu ma voi clinti. Tu mi-ai aratat calea vietii; in prezenta Ta eu sunt plin de bucurie, in dreapta maniei Tale sunt desfatarile pentru totdeauna”(Psalm 15:8 si 11).

Fr. Dr. Vasile Vasilachi 10 Iunie 1990 New York City

(Prefata la “Intreita iubire de Dumnezeu, Biserica si Neam “ )

Prin venirea in lume a lui Dumnezeu si ca Fiu al Omului, noi toti pamantenii am dobandit multe si mari daruri ceresti. Mai intai impacarea cu Dumnezeu si indemn la impacarea cu toata lumea, fiecare ajungand sa fim o faptura noua. Ce-a facut omul si omenirea fara de Dumnezeu, in trecut si chiar in prezent, o stim si o vedem cu totii. Ce poate face omul cu Dumnezu, iarasi avem marturii de-a lungul veacurilor de dupa venirea lui Hristos. Intr-adevar, cu El, omul si omenirea are o pasire maiestuoasa pe o temelie noua de viata. E o cale cereasca a omului cu Dumnezeu. E o chamare universala a intregii omeniri la o noua si mare unitate, la unirea cu unul si acelasi Dumnezeu. El ne cheama sa ne scuturam de toate ideologiile si doctrinele omensti, care ne despart pe noi oamenii, alcatuind astfel una si aceeasi imparatie a lui Dumnezeu, pe unul si acelasi pamant, sub una si aceeasi umbrire Divina. Cu Nasterea Domnului se zamisleste, pentru toata omenirea, o lume noua. Viata e centrata in Dumnezeu, Parintele tuturor, nu in omul care divide si creaza impartiri si dusmanii intre ei. Din o atmosfera de sfintenie, de dincolo de acest terestru, Domnul Iisus Hristos coboara intelegerii omenirii Adevarul, Binele si Frumosul, cu toate valorile lor.

Si tot El a revelat iubirea universala care sa cuprinda omenirea toata in una si aceeasi Familie a lui Dumnezeu. El a chemat tot omul si natul acestui glob, sa-I fie frate si sora. Si asa, in una si aceeasi iubire, sa ne imbratisam cu tot ceea ce este pe pamant si in ceruri. Orice compromis al binelui cu raul ar incerca oamenii sa faca, e o cumplita eroare. Caci nu se poate compromite de a se amesteca gratia cu disgratia, iubirea cu ura, mila cu salbaticia, adevarul cu minciuna, blandetea cu violenta, sfintenia cu murdaria pacatului, viata cu uciderea, intelepciunea cu inselaciunea, smerenia cu mandria, pentru ca toate acestea se distrug unele pe altele intre ele si pentru oameni nu atrage decat tragedia prabusirilor. Capul de aur sprijinit pe picioare de lut, precum spune profetul de demult, ori casa zidita pe nisip, dupa cum ne spune insusi Mantuitorul, atrage nimicirea a tot ceeace ce ai zidit cu truda si jertfa! Nu prin multimea si taria armelor, nu prin sofisticate puteri atomice, nu prin depozite bancare si stocuri economice ale materiei, nici prin forta spectaculara a tehnicei, ci prin puterea Spiritului Divin, adusa omenirii la Nasterea Fiului lui Dumnezeu si ca Fiu al Omului, se poate zidi o lume Noua, o lume mai Buna, dobandindu-se Paradisul pierdut, dupa care omenirea mereu suspina si-l doreste.

(Pr. Vasile Vasilachi - Intreita iubire de Dumnezeu, Biserica si Neam)

L-am intalnit in 1988, cand aflasem ca si la New York, exista o biserica romaneasca unde slujea un calugar cu barba alba. Mi-am zis sa incerc si acolo. Vroiam sa vad daca-mi pot regasi emotiile, asa cum le aflasem eu, in biserica tatalui meu. Aveam mare nevoie de ele.

Cand am intrat, Parintele Vasilachi termina predica. Aici in catedrala romanilor din metropola lumii , spunea el, adresandu-se celor zece auditori, care pareau indiferenti, vom reconstrui spiritul romanesc...

M-am mai dus. Era simplu sa ma observe. In biserica erau foarte putini barbati. Mi-a oferit una din cartile lui, De la Antim la Pocrov, un volum subtire de amintiri, nedatat. Dupa ce-l citesti, vino sa mai vorbim. L-am citit. Intr-o luni dimineata, in chilia lui de langa altar, am descoperit cea mai interesanta personalitate a exilului romanesc, un fel de treime, formata dint-un calugar, un intectual si o victima. Calugarul era traitor. Intelectualul scrisese enorm. Victima, deloc resemnata, parea ca isi invinsese calaii, si cand, mai tarziu, a fost atacat in prezenta mea, n-am putut sa-l las singur. Veneam amandoi din aceaisi lume, din familii de preoti. Nascuti, nu facuti, glumisem eu. Ca poporul roman, a adaugat el, cand mi-a povestit ca fusese mana dreapta a patriarhului de pe vremea lui, si apoi staretul Manastirii Antim, unde Joia se aduna elita culturii, tot ce daduse mai bun tara Romanilor dupa razboiul de reintregire, care dezlantuise energiile copiilor de taran, pentru ca numai ei aveau voie sa defineasca spiritul romanesc, luminat de Rugul Aprins.

Totul incepuse in 1944, cand un grup purtand acest nume incepe sa organizase un program de rezistenta spirituala. La intalnire de Joi, la staretie, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Anton Dumitriu, Dumitru Staniloae, Paul Sterian, Al Mironescu, Mircea Vulcanescu, Constantin Manolache, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Andrei Scriban, Olga Greceanu, si altii, incercasera sa desluseasca taina Romanilor. Grupul intentiona sa scoata reviste si sa publice carti de afirmare crestina. N-a apucat. O crima mai mare nu s-ar fi putut concepe. Era un atentat la existenta viitorului stat comunist, un act de obraznicie, un act de sfidare..

In 1948, miscarea a fost decapitata, staretul surghiunit la Pocrov, pentru zece ani, unde, in loc sa-si vada de treaba, se va apuca sa traduca Biblia, in asteptarea eliberarii, un delict pentru care, in 1959, va fi bagat in lagarele de munca si in puscariile de exterminare. Dupa alti zece ani, va scapa in Canada, chemat de episcopiul Victorin. Cand l-am intalnit la New York, era slujitor in biserica improvizata intr-o veche sala de dans, o baraca mizera, intr-un cartier destul de sarac, unde tocmai isi termina predica indemnand sa-l ajutam sa infrumuseteze catedrala Romanilor din marea metropola a lumii. Nu glumea. Am continuat sa vorbim. I-am spus ca, inca din 1980, ma gandeam si eu la spiritul romanesc. I-am povestit cum, inaintea plecarii, ma intalnisem cu Profesorul Staniloae, ca sa discutam ultimul volum din Filocalia. Parinte Profesor, i-am spus eu, textul traducerii este completat cu o multime de explicatii. De ce nu ati folosit o limba folosita de generatia tanara? Tarziu, cand m-a condus spre use, mi-a marturisit ca, daca regreta ceva, regreta ca nu a studat si stintele naturale. Poate ca incerci dumneata, mi-a spus el, resemnat, cu blandete si cu speranta. Nu mi-a spus nimic de Rugul Aprins. La New York, in chilia de langa altar, calugarul m-a surpins. Simt ca Rugul se va aprinde din nou, mi-a zis el.

Rar s-a intamplat sa discutam despre suferintele lui in inchisorile comuniste. Am observat insa ca ca tocmai acolo, in puscarie, aparuse flacara slujitoare numita Steinhard. Ca o ironie a soartei, am murmurat eu. Ca un semn ca rugul nu poate fi stins, mi-a spus el. Edilii bisericii s-au speriat de succesul calugarului. Nu erau in termeni de prietenie. De fapt, calugarul nu prea avea multi prieteni. Mai toti prietenii lui au venit la biserica mai tarziu, dupa furtuna, cand edilii s-au pus pe treaba si nu s-au oprit. O farama de ranjet, jumatate batjocura, jumatate prostie, se juca mereu pe fatele lor ascunse, cateodata indaratul unor ochelari incolori. Calugarul, un Mos Craciun cu barba, al carui sac continea ( in afara de instrumente de vindecare) povesti, parabole si proverbe, nu tinuse seama de amenintare. Era clar cine facuse biserica un punct de atractie, care acum aduna multa lume. Diaconul, un tip care stia bine ca numai tonul poate sa faca muzica - intr-adevar, spunea el, de ce venim aici, nu pentru spectacol? - ar fi vrut sa-i ia locul. Am voce mai buna, ar fi spus el. Calugarul, se poate ghici, cu toate ca se temea, le spusese ce avea de spus, in fata. Grupul ostil crede ca e timpul ca nenorocitul sa-si primeasca pedeapsa. A mers prea departe, de data asta, o sa-i aratam noi. Si asa mai departe.

Cum era dupa Paste, si aveau tihna, si bautura le trezise spiritul de galceava, au vrut sa-l sperie. El a incercat sa-i opreasca. Vocea lui avea nuante subtile, cu salturi bruste in volumul frazelor jucause. Am pus banii in mana lui Christos, protestase el. In zadar. Edilii palisera, cu paloarea care ii caracterizeaza pe diavoli. Apoi s-au grabit sa blocheze in banca cecul semnat de noi pentru inceperea construirii unei biserici in Romania. Asta a fost imediat dupa Paste. Apoia s-a facut liniste. Pentru un timp. Asa au raspandit zvonul. E comunist, spuneau ei. Intr-o zi a intrat in biserica fostul sef al lagarului de concentrare unde calugarul statuse cinci ani. Venise si el la New York, sa-si vada copiii, ca toti ceilalti calai, la adapost, in lumea buna. Intrase in biserica, si calugarul il vazuse. De ce nu mi-ai spus parinte, il intrebasem, dornic sa-l vad si eu. L-am iertat, spusese el, cu blandete. Iertati-l si voi. Ceeace m-a surprins a fost cum intreaga audienta, doamne iarta-ma, intreaga comunitate, a ramas indiferenta la rezvratirea edililor. Spuneau, batranul si-a facut-o cu mana lui, cand a accept sa vina aici. Casierul umblase cu zvonul ca fosta scoala de dans ar fi fost cumparata cu bani secreti, care se stie de unde venisera, adusi de un domn numit Milovan. Astia erau oameni care mergeau atunci la biserica.

Omul este facut pentru suferinta, asa spuneu ei, cand au incearcat sa-l bruscheze si venise salvarea, si lumea, inerta, cele cateva femei mai in varsta care veneau regulat, oftasera, ridicasera incet din umeri, si erau gata sa-l lase in voia soartei. Trebue spus ca si domnul Carje, nascut in America, ajuns in puscariile din Siberia, suparat si el ca biserica nu trecuse la patriarhia din Constantinopol, sau la biserica Rusilor, ar fi protestat cand calugarul, victima comunistilor , ar fi spus ca el nu se desparte de patriarhia din Bucuresti. Nu-ti renegi mama. Cand se imbolnaveste de cancer, nu-ti cauti o alta mama. Ce cred oamenii astia, ca biserica rusilor este mai putin controlata? Decat cu Alexei, mai bine cu Teoctist. Apoi au inceput sa se ocupe de mine pentru ca am aratat cu degetul partile vinovate. Au pus intrebari. Aha. O indoiala sau doua fusesera ridicate si mai inainte, cand auzisera ca petreceam mult timp in chilia calugarului, discutand. Ce sa discute? Ce sa fie de discutat? Ce pun la cale? Vor sa vanda casa lui Minciu, donata bisericii, si sa plece cu banii? Detaliul poate fi gasit intr-o carte uluitoare scrisa de Grid Modorcea, care s-a plimbat pe la toate bisericile din America si Canada, primit cu brate deschise. Nu ma gandisem ca vom ajunge aici. De cand cu povestea despre cec lucrurile se schimbsera. Primisem avertismente. Facusem imprudenta sa incep sa discut despre spiritual romanesc. Calugarul imi citea cartile, eu le citeam pe-ale lui, nu puteam sa renunt la catedrala din Queens. In ultima instanta nu are importanta de ce am scris ce am scris. Ce conteaza este ca incepusem discutia, care desi intrerupta de crize, continua la un nivel pe care nu-l mai intalnisem in alta parte, in academiile lumii, unde eram membru de drept.

Discutia a durat 12 ani. Spune-mi parinte, cum a fost la Antim, ce vroia Rugul Aprins, incepusem eu dupa ce i-am spus cu ce ma ocup. Sa restabileasca un echilibru, imi raspundea el bland dar ferm. Asa am inteles de ce nu se avusese bine cu legionarii. Povestea lui incepuse la Neamt cand la alegerea staretului manastirii, aparuse un candidat sprijinit de un prefect legionar, si el reprezentase mitropolia, sprijinindu-l pe Victorin. Si ce era rau cu asta, am intrebat eu, vroiau sa restabileasca credinta in Dumnezeu, scarbiti de politicienii pe care ii considerau tradatori, n-a fost asa? Au sarit peste cal, mi-a spus el. Foarte tarziu, dupa ce ce calugarul a murit, la parastasul de dupa un an, cand am fost rugat sa vorbesc despre el, am ghicit ce se intamplase. In Origini in ultimul numar din acel an, aparuse un text inedit, Destinul Imperial al Romanilor, semnat de Posteuca, un superb poet tanar din Bucovina, fondator al revistei din Cernauti, Iconar, care lamurea partial lucrurile. Iata ce spunea el: " Eram la universitate. Asteptam de la acest for de inalta cultura dezlegari pentru intrebarile nostre. Dar ele nu veneau. Universitatea era reprezentata de oameni si ei erau in mare parte decazuti, ca si generatia lor. Pe ei nu-i chinuia nimic. Deci nu aveau raspuns pentru alte chinuri. Problema credintei ne interesa si ne-am dus odata sa ascultam conferinta unui arhimandrit. Numele lui nu intereseaza. Vorbea despre 'tineret si credinta'. A vorbit frumos despre raporturile individului cu Dumnezeu si a trecut apoi sa ne dascaleasca: 'tineretul nostru nu se roaga. Tineretul nostru nu citeste Biblia. In loc sa faca politica ar face mai bine sa se intoarca la Biblie'. Si atunci ne-au napadit intrebari amare: 'Oare cum sa ne intoarcem la Biblie, cand neamul nostru moare sub calcaiul celor straini de neam?

Ce facem noi rau prin politica? E un pacat cladirea de biserici, de scoli, constructia de sosele si diguri, e condamnabila aceasta actiune prin care vrem sa desteptam masele si sa mantuim neamul? Noi care stim citi, vom citi Biblia si ne vom mantui! Dar parintii nostri, care n-o pot citi, care isi scuipa sufletul in mizerie si revolta, pe ei cine ii va mantui? Nu ne-au dat ei la scoala pentru a le aduce mantuirea? Cum, numai indivizii se mantuiesc? Neamurile, in mod colectiv, nu? Oare ce fel de preot este acesta care se ocupa numai de el, numai de noi cativa, si nu se sinchiseste de loc de nedreptatea sociala care ne inunda si ne ineaca neamul? Unde e dragostea lui de aproapele? Unde e dragostea lui de neam? Ne chiniau amarnic aceste intrebari! Si atunci am vazut in acest om, ceea ce trebuia sa vedem. Un monstru. Un deficient. Un urias cu picioare de lut. Un urias care ajunge cu capul aprope de nori, dar care-si rupe picioarele, sub greutatea trupului, si cade in mocirla. Un monstru care vizeaza cerul dar care paseste in gol. Acestui om ii lipseste legatura cu neamul. Era un absenteist al propriului sau neam. Cum sa-l iubeasca Dumnezeu pe acest om fara neam, fara nici o tresarire la durerile neamului? ..." Un monstru, tipasera si noii stapani ai neamului instalati de tancurile armatei rosii, mai tarziu. Mistica lui este opium pentru poporul care vrea sa scape de exploatare. Sa fie exterminat. Un monstru, tipasera si asa zisii edilii ai catedralei din Queens. Nu se gandeste ca si noi avem nevoie de bani. I-a trimis neamului, sa le rezideasca biserica. Neamul sa faca bine si sa munceasca. Gata cu lenea. S-au invatat sa astepte pomana. Noua aici nu ne da nimeni nimic. Iarta-i doamne, ca nu stiu ce zic, imi raspunsese victima, si mai tarziu am inteles cum era protejat de puterea cereasca. Toti cei ce-l lovisera au disparut.

Toti asa zisii edili, fusesera loviti repede de boli cumplite, ajunsesera prin aziluri, unde se intrebau, ce -i face pe oameni sa continue sa mai vina la el, dupa ce am lipit pe pereti portretul lui, cel cu privirea uimita, asa cum statea in fata catapetesmei, si pe portret am pus o secera cu ciocanul, ca sa arate clar cu cine stateam de vorba, si nimeni nu stia sa raspunda, nici eu, pana intr-o zi cand mi s-au deschis ochii si l-am vazut, era langa mine, smerit dar drept, bland si viteaz, sprijinit de ostirile binelui, stateam de vorba cu spiritul romanesc, avea barba alba, si ochi albastri, si vorbea incet, si nu voia sa omoare pe nimeni, si dadea dreptate toturor cand aveau deptate, si-mi spusese, sigur a da, nimeni nu tipa de geaba, asa a fost, cand poetului bucovinean i-a ajuns cutitul la os, a scos un urlet, si a tipat, daca asa a fost. Si casierul, l-am intrebat eu. Si el a trebuit sa fie? Atat l-a ajutat capul, atat a facut, bietul om, si-a pierdul numai unul din degete,.cand a fost pedepsit cu fierastraul electric, si sti de ce, pentru ca lucrase la catapeteasma, facuta in atelierul de tamplarie unde lucra, Dumnezeu la cantareste pe toate.

Spiritul Romanesc.

Echilibru.

Ca in crezul de la Nicaea, care fusese pus pe hartie, sau pe pergament, sau pe pielea vitelului, sau pe ce o fi fost pus, sub ochii imparatului Constantin. Vezi dumneata, asa se face ca este patronul catedralei din dealul mitropoliei, unde am predicat ani de zile, unde legea tertului exclus din logica aristotelica nu are prea mare valoare, cam cum spui dumneata, in cartile dumitale, compromisul in Europa atee este un cuvand de ocara, nu ca aici, in aceasta tara, unde baracile pot fi catedrale, si ochii albstri au zambit si eu am fost fericit, cum nu fusesem de mult vreme.

Cand i-am dat cartea - Multimi vagi, ce titlu i-ai pus, inca te mai ascunzi mi-a zis el - calugarul a citit-o, a vazut ca era acolo, vicarul, cu nume cu tot, si mi-a pus intrebari. I-am promis sa-i aduc si traducerea in limba romana, cu alt titlu, cu toate ca, am zis eu, in oala acoperita, nu intra gunoiul. Cand traducerea a aparut, in Iunie, era prea tarziu. Plecase din chilia lui pentru totdeauna, chiar in ziua de boboteaza, dupa postul din ziua de dinainte, post mare. S-a stins dupa ce terminase slujba, si se impartasise, cum se cuvine, in catedrala uriasa din metropola indiferenta a lumii, unde el, o flacara slujitoare, intrupase spiritul romanesc.

Sfantul Dimitrie Basarabov este nu numai protectorul Bucurestilor ci si al multor sfinte lacasuri de cult din tara si chiar si din strainatate. Pentru romanii care traiesc pe pamant american, in statul New York, o adevarata oaza de viata, spiritualitate si speranta crestina o reprezinta Asezamantul monahal “Sfantul Dimitrie Basarabov” din localitatea Mount Hope, situat la distanta de 10 mile de orasul Middletown. Aceasta manastire de calugari se afla sub jurisdictia Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane a celor Doua Americi, avand ca Intaistatator pe Inalt Prea Sfintitul Nicolae Condrea.

Din istoricul manastirii aflam ca in a doua jumatate a secolului trecut a poposit in zona New York-ului, venind din orasul Tulcea, un roman pe nume Dumitru Minciu. Prin truda muncii sale a cumparat in Mount Hope un teren 42 de acri pe care a construit o casa. Si-a dus viata in singuratate in acest loc pana cand l-a intalnit pe Arhimandritul Mitrofor Vasile Vasilachi, paroh la Biserica “Sfantul Nicolae” din New York, devenind fiul duhovnicesc al acestui mare pastor de suflete. Dumitru Minciu a devenit un apropiat al parohiei si al parintelui Vasilachi, ajutand financiar parohia si numarandu-se printre ctitorii acesteia. In ultimii ani ai vietii sale, Dumitru Minciu a luat hotararea de a lasa prin testament toata averea sa parohiei “Sfantul Nicolae”, ca sa-i fie spre vesnica pomenire. Aceasta hotarare a lui Dumitru Minciu a primit binecuvantarea parintelui Vasile Vasilachi, care dorea sa ridice o manastire romaneasca pe pamant american.

In anul 1991, in luna decembrie, Dumitru Minciu a trecut la cele vesnice, dar situatia transferului proprietatii a ramas neclara timp de 10 ani. Abia in anul 2001, prin hotarare judecatoreasca, casa, pamantul iar mai tarziu si suma de 20.000 de dolari au revenit parohiei “Sfantul Nicolae” din New York cum era de drept. Imediat, parintele Vasile Vasilachi, ajutat de o parte din membrii parohiei, a dat o noua infatisare casei din Mount Hope. In ea s-au amenajat un paraclis cu hramul “ Sfantul Dimitrie Basarabov”, o trapeza, o biblioteca si chilii pentru calugari. La sfarsitul acestor lucrari, la 27 octombrie 2001, s-a facut sfintirea lacasului si a fost oficiata Sfanta Liturghie.

In anul 2003 Arhimandritul Mitrofor Dr. Vasile Vasilachi a trecut la cele vesnice, lasand manastirii, prin testament, o mare parte din agoniseala sa de o viata, cu dorinta de a se construi o biserica in incinta manastirii. Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Nicolae Condrea, Arhiepiscopul romanilor din cele Doua Americi, noul preot paroh de atunci al Bisericii “Sfantul Nicolae” din New York, parintele protosinghel Ioan Casian Tunaru (devenit ulterior Episcop vicar) a continuat sa poarte de grija Asezamantului “Sfantul Dimitrie Basarabov”, conducand grupul de credinciosi care s-a ocupat de formalitatile necesare pentru construirea bisericii de la manastire. In data de 6 mai 2007 a avut loc slujba de sfintire a locului pentru biserica, la slujba participand Inalt Prea Sfintitul Arhiepiscop Nicolae si Prea Sfintitul Ioan Casian de Vicina, Episcop vicar. In toamna anului 2007 au inceput lucrarile de constructie a noii biserici, in prezent biserica fiind ridicata si acoperita.

Silvia Romanita Fuca este arhitect si traieste la New York din anul 2000. Este enorias al Bisericii “Sfantul Nicolae” din Queens – New York, care sprijina foarte mult manastirea din Mount Hope. Este membra a Consiliului parohial si a fost desemnata coordonator al lucrarilor de constructie de la Manastirea “Sfantul Dimitrie Basarabov”, cautand sa implineasca astfel, impreuna cu altii, dorinta parintelui Vasile Vasilachi caruia toti credinciosii romani din zona ii poarta o frumoasa si pioasa amintire. Silvia Romanita Fuca ne vorbeste despre etapele acestui proiect:

“Manastirea unde am construit biserica este in Upstate New York, in localitatea Mount Hope (Muntele Sperantei) de pe teritoriul statului New York. Pentru ca manastirea sa functioneze conform canonului, era nevoie si de o biserica. Proiectul s-a nascut acum vreo zece ani cand biserica din New York a obtinut titlul legal al proprietatii din Mount Hope. Dumitru Minciu si-a lasat proprietatea prin testament parintelui Vasile Vasilachi de la Biserica “Sfantul Nicolae” din New York. Parintele Vasile Vasilachi a fost un ctitor de biserici, a ctitorit si in Romania, a ctitorit si aici in New York si visul lui de-o viata a fost sa organizeze o manastire. Parintele era calugar si avea o deosebita aplecare spre viata monahala. Dupa ce am obtinut titlul de proprietate, am inceput sa organizam viata calugareasca. N-a fost usor pentru ca n-avem traditii pe teritoriul american, dar incet, incet, am reusit sa formam o comunitate de calugari veniti din Romania, de la diferite manastiri. Poate stiti, parintele Vasile Vasilachi a slujit si la Catedrala Patriarhala din Bucuresti si a fost staret la Manastirea Antim din Capitala in perioada 1944-1948. Acolo l-a prins razboiul. A lucrat zi si noapte la refacerea manastirii dupa razboi. Parintele Vasilachi s-a ocupat personal de refacerea cupolelor manastirii. Eu nu l-am cunoscut pe parintele Vasilachi decat foarte putin deoarece, la scurt timp dupa venirea mea la New York, a trecut la cele vesnice, dar a apucat sa-mi spuna cate ceva din cele intamplate atunci la Manastirea Antim unde a fost staret. Se pare ca a avut de-a face cu birocratia comunista din vremurile acelea, cand influenta rusa era foarte mare, si s-a “batut” cu cei de la Comisia Monumentelor Istorice, cu autoritatile romane si a reusit sa-i descurajeze ca sa nu “rusifice” pana si cupolele manastirii, adica sa nu le faca in forma de ceapa, cum se dorea atunci. Asa ca, daca vizitati Manastirea Antim, veti vedea niste frumoase cupole traditionale romanesti. Din nefericire, la presiunile celor ce detineau puterea politica in acele vremuri, parintele Vasile Vasilachi a fost indepartat de la Catedrala si din staretie, pe motiv ca facea parte din miscarea duhovniceasca, de fapt cercul literar-cultural “Rugul aprins”. Mai tarziu, parintele a trecut si prin ani grei de inchisoare. In 1964 a fost amnistiat si a ajuns preot in Ardeal. Dupa cinci ani, a venit in SUA, la solicitarea Episcopiei Misionare Ortodoxe din America si Canada, desfasurand aici pana la sfarsitul vietii o bogata si indelungata activitate pastorala si misionara. In ultimii ani ai vietii sale, parintele a reusit sa stranga fonduri importante si sa ajute la reconstruirea Bisericii “Sfantul Spiridon Vechi” din Bucuresti iar aici, in New York, a reusit sa stranga fonduri ca sa ridice o biserica in Queens unde este o concentratie mai mare de romani. Asadar la varsta de 75 de ani a ridicat Biserica “Sfantul Nicolae” din New York. A ctitorit foarte mult in viata lui, n-as putea sa insir toata lista de biserici care au beneficiat de donatiile stranse de parintele Vasilachi. Anul acesta s-au implinit 100 de ani de la nasterea parintelui Vasile Vasilachi si in curand se vor implini 25 de ani de la sfintirea Bisericii “Sfantul Nicolae” din New York, ctitorita de parintele Vasile Vasilachi. Pe aceasta tema, biserica noastra va organiza un simpozion in New York, la Universitatea Columbia, in data de 12 decembrie a.c.”

Silvia Romanita Fuca nu s-a implicat de la inceput in proiectul legat de manastire, dar la un moment dat a facut o schita pentru biserica manastirii din Mount Hope. Astazi ea este coordonatoarea lucrarilor de constructie de la manastire si ne impartaseste cateva dintre preocuparile sale si cateva aspecte din viata crestina a romanilor din aceasta regiune:

“Dupa parintele Vasilachi a venit ca preot paroh la Biserica “Sfantul Nicolae” din New York parintele Ioan Casian Tunaru, care, intre timp, a devenit Episcop vicar, Prea Sfintitul Ioan Casian. Energia si ambitia de a organiza o comunitate intr-un spirit mai modern, mai tineresc, de a aduce mai multi oameni la biserica au coalizat un grup intreg de tineri la Biserica “Sfantul Nicolae”care au pus mai multe lucruri in miscare. Au fost organizate o scoala duminicala, tabere pentru copii iar proiectul de biserica a inceput sa demareze. Au existat tot felul de impedimente in a duce la bun sfarsit si in mod rapid proiectul pentru biserica. Eram inca studenta la studiile de master si n-aveam prea mult timp la dispozitie ca sa fac proiectul de la cap la coada, dar am facut o schita impreuna cu o alta prietena de-a mea, arhitecta si ea, si le-am dat aceasta schita celor din consiliul parohial de la biserica. Le-a placut schita, au preluat-o si au lucrat cu arhitectul local, dezvoltand pe baza schitei un intreg proiect care a inceput sa fie construit. Dupa cativa ani, soarta a facut sa ajung si eu in consiliul parohial si sa preiau urmarirea proiectului in faza de santier. Si asa am ajuns in ziua de azi. Suntem in faza in care s-a realizat 80% din construirea bisericii.

Parintele Vasilachi

PS Ioan Casian de Vicina

Am fi vrut s-o inauguram in aceasta toamna, dar se pare ca se va amana putin acest moment din cauza fondurilor insuficiente. Lucrarea e mai mare decat constructia in sine. Constructia e inchisa si mai trebuie s-o terminam in interior, s-o finisam, sa facem tavane boltite, sa-i dam o alura bizantina, ortodoxa, dupa care vom trece la fresce, la mobilier, s.a.m.d. Dar lotul de pamant e foarte mare si trebuie sa mai facem niste lucrari peisagistice, un drum asfaltat pana la biserica si lucrurile astea solicita multe fonduri. Pana acum fondurile au fost obtinute din donatiile membrilor parohiei “Sfantul Nicolae” din Queens si ale altor donatori din zona New York care au inceput sa tina la acest proiect si la ideea de a avea o manastire in Upstate, atat de importanta pentru viata spirituala a romanilor de aici, din New York. Biserica din Upstate New York e la vreo doua ore de condus de New York si practic acopera o zona mai mare de credinciosi romani. Se ajunge mai usor din Metropolitan New York Area care cuprinde New York, New Jersey si Connecticut, unde este o concentratie destul de mare de romani. La manastire vin romani in fiecare Duminica. Exista cativa romani care traiesc in jurul manastirii si care vin in fiecare Duminica la slujbe, dar la hramuri si la alte sarbatori importante se aduna foarte multi romani, uneori chiar 200-300 de credinciosi romani. Se organizeaza si agape fratesti aici pentru ca manastirea e situata intr-o zona superba, iar parintele Vincentiu e un om foarte spiritual si dispus sa stea de vorba cu toti oamenii care vin sa viziteze manastirea, e foarte deschis in a asculta problemele oamenilor, in a le da sfaturi duhovnicesti de folos pentru viata, in a discuta o problema teologica, ii ajuta pe oameni sa-si clarifice anumite dileme si sa creasca spiritual” , mai spune Silvia Romanita Fuca.

Dupa o perioada de mai multi ani In care s-a Incercat sa se stabileasca o viata spirituala cu specificul traditiei monahale romanesti, in luna martie 2006 manastirea a recapatat un suflu nou. Astfel, prin eforturile IPS Arhiepiscop Doctor Nicolae Condrea, cu binecuvantarea Prea Fericitului Patriarh Daniel care era la acea vreme Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, a sosit la Asezamantul “Sfantul Dimitrie Basarabov”, Prea Cuviosul Parinte Exarh, Arhimandritul Clement Haralam insotit de monahul Vincentiu Temirov, hirotesit apoi protosinghel si rasoforul Corneliu Andrasco care a fost apoi calugarit si hirotonit ierodiacon in America, ambii veniti de la Manastirea Bistrita din judetul Neamt. Parintele exarh Clement a ramas la Mount Hope doua luni, conducand temporar manastirea si punand inceput bun unei vieti monahale aici pe meleaguri americane. In luna aprilie 2007 s-a alaturat comunitatii monahale de aici si ierodiaconul Paisie Buhnila, care a fost hirotonit preot in luna noiembrie a aceluiasi an. In prezent, in paraclisul manastirii se oficiaza zilnic slujbe dupa tipicul manastirilor cu traditie din Romania. Incepand din data de 9 iulie 2006, Asezamantul “Sfantul Dimitrie Basarabov” a devenit si resedinta temporara a Prea Sfintitului Ioan Casian de Vicina, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane din America si Canada.

De mai bine de un an de zile in incinta manastirii s-a amenajat un mic muzeu memorial in cinstea ctitorilor Dumitru Minciu si Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilachi. In incaperea memoriala a parintelui Arhimandrit Dr. Vasile Vasilachi se pastreaza diferite obiecte care au apartinut parintelui cum ar fi mitra, cateva din crucile pe care le-a avut in Sfantul Altar la parohia unde a slujit, in Queens, cateva cruci pectorale si diferite vase liturgice, carja parintelui si o mica parte din cartile sale. Tot aici se afla prima cruce din lemn de la mormantul parintelui. Sunt pastrate in muzeu si volumele publicate in timpul vietii de parintele Vasile Vasilachi precum si o Sfanta Evanghelie cu semnatura Prea Fericitului Patriarh Teoctist, adormit acum doi ani, daruita cu dedicatie parintelui Vasile Vasilachi.”

Obstea manastirii este alcatuita din trei calugari cu binecuvantarea Prea Fericitului Patriarh Daniel. Cu sprijinul credinciosilor romani, monahii de la Mount Hope spera sa dezvolte cateva proiecte importante si pe plan social. Parintele ierodiacon Corneliu Andrasco, revenit pentru scurta vreme in Romania, vorbeste despre prioritatile obstii in viitorul apropiat:

“In viitorul apropiat ne concentram atentia pe construirea bisericii care, speram, va fi finalizata in curand, cu ajutorul lui Dumnezeu si apoi intentionam sa avem o casa pentru oaspeti, pentru a primi pelerinii romani care doresc sa stea cateva zile la manastire, sa se roage impreuna cu noi, sa se simta bine si sa se intalneasca cu alti romani din zona. Speram, cu ajutorul comunitatii romanesti din New York City care este mult mai puternica ( in Upstate nu locuiesc atat de multi romani), sa colectam fondurile necesare pentru a realiza diferite proiecte pe care le avem. Noi suntem la Mount Hope doar din 2006 si e foarte dificil sa vorbim despre un viitor prea indepartat. O data cu finalizarea bisericii cred ca si comunitatea crestinilor romani va deveni mai puternica si vom reusi sa punem in practica si alte programe sociale care sa atraga romanii in acest loc. Ar fi necesar sa avem pe langa manastire chiar si un azil pentru batrani. In viitorul apropiat vom obtine aprobarea si pentru cimitir si asta va fi de mare ajutor. Cati oameni nu-si doresc ca parintii lor batrani care sunt in zona sa fie inmormantati la manastire, sa aiba o candela aprinsa acolo in permanenta de calugarii acestui sfant lacas, sa fie pomeniti in rugaciuni, sa li se faca parastasele la timp si sa le poarte cineva de grija? Deocamadata manastirea incearca sa se sustina prin mijloace proprii – producand lumanari pentru parohiile romanesti de pe coasta de est a Americii, dar nu numai. Este un inceput modest, dar speram ca lucrurile sa se dezvolte în viitorul apropiat.”

La manastire se fac pregatiri pentru sarbatoarea hramului, Sfantul Dimitrie Basarabov fiind praznuit in ziua de 27 octombrie. Credinciosii romani sunt asteptati insa la Mount Hope inca de la sfarsitul acestei saptamani. Parintele Vincentiu Temirov ii invita pe romani sa vina la manastire in numar cat mai mare:

“De mai bine de sapte ani, sarbatoarea hramului Manastirii “Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov” este pentru romanii de pe cuprinsul intregului continent nord-american un prilej de rugaciune, unitate si comuniune. Aceasta frumoasa traditie va fi continuata si in acest an, cand, pe data de 25 octombrie, Inalt Prea Sfintitul Parinte Nicolae, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane in cele Doua Americi, insotit de un sobor de preoti va savarsi slujba Sfintei Liturghii la manastirea noastra. Ii invitam pe toti cei ce simt si traiesc romaneste sa ni se alature in rugaciune si cu credinta si smerenie sa-L slavim impreuna pe Dumnezeu Cel Adevarat: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Adresa manastirii noastre este: 1572 Mountain Road, Middletown, NY 10940. Relatii se pot obtine la numarul de telefon 845-386-3998. Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa isi inmulteasca darul in casa si familia dumneavoastra!”

O manastire este o oaza de spiritualitate, un loc al intalnirii omului cu Dumnezeu, un loc in care sufletele gasesc alinare si se impartasesc din darul Duhului Sfant. De aceea, infiintarea unei manastiri romanesti pe teritoriul american este o binecuvantare pentru toti cei ce nu au uitat credinta si traditia stramoseasca, pentru toti cei ce cred in Bunul Dumnezeu si simt romaneste.

Cei ce doresc sa sprijine proiectele manastirii, sunt rugati sa scrie pe adresa Bisericii Ortodoxe Romane “Sfantul Nicolae” din Woodside, New York, cu mentiunea "Pentru biserica manastirii". Adresa este: St. Nicholas Romanian Orthodox Church, 45-03 48th Ave. Woodside, NY 11377, U.S.A. Adresa de e-mail: sfnicolae_ny@yahoo.com.

Alte informatii despre Manastirea “Sfantul Cuvios Dimitrie Basarabov” din Mount Hope, Middletown, pot fi gasite pe site-ul manastirii la adresa: www.sfdumitru.org

In final, aducem multumirile noastre doamnei Silvia Romanita Fuca si vietuitorilor Manastirii "Sfantul Dimitrie Basarabov" din Upstate New York care ne-au pus la dispozitie informatiile necesare pentru redactarea acestui articol.

Dorina Zdroba

(Foto: Codrut Miron)